Faţa nevăzută a Indoneziei, ţara celor 17.000 de insule: Zi de zi, 300 de bărbaţi merg să „culeagă“ până la 200 de kilograme de sulf pe care să îl vândă apoi companiilor de cosmetice Galerie Foto

În Indonezia am ajuns din întâmplare. O ofertă bună de avion, mai exact. Două săptămâni şi şase insule mai târziu, mi-am dorit să rămân acolo, mai ales că o viaţă nu ar fi suficientă să descopăr ţara unde am înotat prima data cu rechinii, am hrănit peştii din mână, am însoţit delfinii la „plimbarea“ de dimineaţă, am urcat pentru prima dată pe un vulcan activ, am mâncat fructe al căror nume nici nu-l mai ţin minte bine şi am băut kopi luwak, o cafea gourmet consumată iniţial de o pisică. „Oricine trebuie să ajungă măcar o dată în viaţă în Indonezia. Viaţa nu va mai fi la fel după“, îmi spunea recent o prietenă. Odată ajuns acolo însă, realizezi că o dată nu este suficient!

Indonezia este un „conglomerat“ de peste 17.000 de insule ce se întind de la sud de Malaiezia până aproape de Australia. Despre multe dintre insule nu se ştie aproape nimic, aproape jumătate fiind nelocuite, însă Bali este atât de populară încât pare că nu mai poate avea niciun secret. Supranumită insula zeilor şi a celor 1.000 de temple, Bali este „o oază“ hindusă într-o ţară preponderent musulmană. De altfel, Indonezia este ţara cu cea mai numeroasă populaţie musulmană din lume, circa 90% din totalul de 252 de milioane de oameni.

Deşi cel mai cunoscut, Bali nu este însă şi singurul paradis din această ţară unde fiecare insulă este parcă dintr-o poveste diferită. Cu Java, insula care găzduieşte şi capitala Jakarta, natura a fost tare generoasă, dăruindu-i de la lacuri turcoaz aşezate la 2.000 de metri altitudine (Ijen), la vulcani activi (Bromo) şi temple de sute de ani (Pram­banam, Borobudur, Sukuh). Ko­modo este singurul loc din lume unde poţi vedea dragonii de Komodo, iar insula principală din arhipelag găzduieşte una dintre cele nouă plaje cu nisip roz din întreaga lume. Celelalte insule din arhipelag, printre care Kanawa, Sebayur şi Bidadari, sunt binecuvântate cu plaje pustii, ape turquoise, corali în toate nuanţele curcubeului şi peşti mai prietenoşi ca oriunde.

Un singur lucru au în comun toate insulele pe care le-am vizitat - şase în total - oamenii sunt eminamente buni, indiferent de religie, respectiv hinduşi în Bali, musulmani în Java sau creştini în arhipelagul Komodo.

Am păşit în Indonezia la doar o săptămână după ce Ministerul Afacerilor Externe dăduse o avertizare pentru turiştii care voiau să meargă în ţara celor peste 17.000 de insule (sau cel puţin aşa susţine ghidul Lonely Planet). Potrivit anunţului, insulele Java şi Bali (ambele pe lista noastră de călătorie) erau vizate de atentate cu bombă. Într-o perioadă în care avioanele cad „ca muştele“, războaiele se desfăşoară pe mai multe flancuri, iar atacurile extremiştilor sunt tot mai frecvente, un astfel de avertisment ne-a pus pe gânduri pentru câteva zile, mai ales că Bali mai fusese lovită anterior de două atentate teroriste în 2002 şi 2005. În final însă ne-am luat inima în dinţi şi am plecat în călătoria care avea să mă convingă că oamenii pot cu adevărat să fie buni, că nu au nevoie de bani ca să fie împliniţi şi că în acel colţ de lume timpul trece altfel, mai încet.

Sunt sigură că cele de mai sus pot părea truisme, însă pentru mine au fost ca un duş rece într-o perioadă în care avuţia se măsoară în viteza internetului, în cifra finală din denumirea telefonului mobil şi în numărul de camere ale casei sau în caii-putere de sub capota ma­şinii.

Penny, ghidul şi şoferul nostru (nu ai voie să conduci în Indonezia ca european) din Java, ne aştepta la aeroportul din Jakarta când am ajuns. Iniţial vorbea puţin şi conducea atent pentru că în Indonezia drumurile sunt proaste şi traficul este îngrozitor. Cu cât ne adânceam însă mai mult în inima insulei vorbea mai mult şi ne iniţia în „tainele“ Indoneziei. Eram primii săi turişti din România. Ne-a povestit despre istoria ţării sale, despre geografia ei, despre economie, filosofie de viaţă şi religie. Musul­man convins, s-a îndrăgostit de o hin­dusă din Bali pe care a convins-o să se căsătorească cu el. Familia ei a renegat-o şi 15 ani mai târziu bunicii nu şi-au văzut niciodată cele două nepoate. „M-am însurat târziu, după 30 de ani, pentru că am muncit mult în tinereţe.“ Nu este singurul. Astăzi, circa trei săptămâni dintr-o lună şi le petrece pe drumurile ţării, fiind ghid şi şofer pentru turiştii care vizitează Java, Bali şi Sumatra.

Zi de zi Mitsubishi-ul său îşi mai adaugă câteva sute de kilometri la total, iar seară de seară Penny îşi răsfaţă maşina cu o baie şi o şedinţă de curăţenie generală. „Am grijă de ea azi nu pentru mâine, ci pentru vi­itor. Este singura pe care o am şi alta nu-mi permit.“ Penny nu deţine multe „averi“. Are o casă cu două camere cu acoperiş de stuf ce se prăbuşeşte la o ploaie mai puternică, şi în Indonezia nu sunt puţine. Nu deţine calculator sau laptop, pentru că l-ar costa „o avere“, ci doar un telefon mobil, un model vechi de Nokia, cu care face poze din când în când şi pe care îl foloseşte să ţină legătura cu familia şi cu angajatorii săi, agenţiile de turism. Pentru că nu are laptop nu îşi poate înfiinţa propria agenţie, astfel că stă la mâna angajatorilor săi. Are vise mari însă. Cel mai mult vrea să muncească să poată strânge bani să îşi ducă familia într-o vacanţă în Europa. „Este prea scump pentru noi, însă nu mă pot plânge. Eu măcar ajung să vizitez Indonezia, ajung să văd locuri din propria-mi ţară pe care cei mai mulţi indonezieni nu le văd.“ O filosofie similară are şi Vino Jack, ghidul din Bali, care vorbeşte o engleză impecabilă. O pune pe seama jobului actual şi a faptului că pe insulă cei mai mulţi turişti sunt australieni. De fapt, balinezii consideră că insula lor este mai degrabă parte a Australiei decât a Indoneziei. Vino Jack nu a mers la facultate. De fapt, a început să lucreze încă din adolescenţă pentru că voia să se mute din satul său natal. S-a angajat într-un magazin de plăci de surf (Bali este o destinaţie de top pentru pasionaţii de sporturi de apă) şi apoi într-unul de scutere (mijlocul de transport preferat în Indonezia). Ulterior s-a reprofilat pentru că turismul este principala activitate economică pe insulă. Nu a ajuns în Australia, de fapt nu a păşit în afara insulei, însă afirmă că reuşeşte să vadă lumea prin ochii turiştilor care păşesc în Bali.

Turiştii vin aici pentru că insula are un farmec aparte, dat de natura luxuriantă, de templele care sunt aproape la fel de multe ca locuinţele, şi de valurile nărăvaşe. În realitate însă, farmecul este dat şi de localnicii care zilnic se dedică ritualurilor religioase şi care au o filozofie de viaţă diferită de tot ce am văzut până acum. Pentru ei stresul este mai degrabă un termen din dicţionar decât o problemă cotidiană. De fapt, lipsa stresului este evidentă, chipurile balinezilor fiind senine, astfel că, doar cu greu le poţi ghici vârsta. Hinduşii cred în reîncarnare, astfel că viaţa şi moartea sunt sărbătorite cu acelaşi fast. Moartea este de fapt doar o etapă, după cum spune Vino Jack.

O filosofie de viaţă similară au toţi locuitorii Indoneziei deşi au religii diferite. Ca turist simţi asta în fiecare zi, fie pe stradă în trafic unde aştepţi ore în şir la coadă fără să auzi un claxon sau o înjurătură, acasă, unde toţi te primesc cu braţele deschise chiar dacă nu te cunosc sau la locul de muncă. Pe vulcanul Ijen din insula Java agitaţia începe pe la trei de dimineaţă când primii muncitori urcă spre lacul turcoaz din vârf. Zi de zi, 300 de bărbaţi merg să „culeagă“ până la 200 de kilograme de sulf pe care să îl vândă apoi companiilor de cosmetice spre exemplu. Fiecare face două drumuri pe zi cu până la 100 de kilograme în spate de fiecare dată. Nu poartă mască de protecţie deşi sulful este toxic. Nu poartă de multe ori decât un tricou pe care sprijină „balanţa“ din lemn plină ochi cu bucăţi galbene-verzui de sulf.

Încep să lucreze la 18 ani, iar pe la 50 sunt obligaţi să se retragă pentru că plămânii deja nu mai suportă. Până atunci iau antibiotice ca să reziste într-un job care le asigură un salariu de 250 de euro pe lună, peste media ţării. Nu se plâng că au unul dintre cele mai grele joburi din lume. Cer turiştilor doar o ţigară sau două ca urcarea să aibă o altă „savoare“. Nu se poticnesc de multe ori, ba chiar ai senzaţia uneori ca sunt mai sprinteni ca turiştii care nu cară nicio povară. Munca îşi pune însă amprenta asupra lor şi se vede cu ochiul liber pe chipurile îmbătrânite, pe umerii încovoiaţi şi pe spatele deformat de greutate, şi nu în ultimul rând pe dinţii mâncaţi de carii. Nimeni nu se plânge însă în Indonezia, în ţara unde timpul se scurge într-un alt ritm.

Ca turist, când ai păşit în Indonezia, lasă-ţi grijile în bagaj şi fă o cură de  relaxare, fie că asta înseamnă că urci pe munte, că dai mâna cu maimuţele sau că hrăneşti peştii. După ce ai obosit de la atâtea activităţi mergi la un restaurant unde mănâncă localnicii. Nu va arăta ca unul cu stele Michelin, însă mâncarea va fi diversă şi delicioasă. Orezul şi ţăiţeii nu lipsesc de la nicio masă - nici de la micul dejun -, însă vin însoţite de alte trei-patru feluri de mâncare, de la peşte şi fructe de mare la legume sau pui. Desertul constă de cele mai multe ori din fructe, Indonezia fiind un adevărat paradis „exotic“, astfel că nu trebuie să fiţi surprinşi dacă pe masă vă este adus un ciorchine de mini-banane (vreo 50) sau un platou cu zece sortimente colorate al căror nume nici nu îl poţi pronunţa bine. După masă poţi da o fugă în apă să scapi de calorii. Dacă ai noroc te poţi întâlni cu Nemo şi cu familia lui. Ai grijă însă că sunt timizi şi se ascund. Dacă nu, pisicile de mare şi rechinii înoată şi ei în apropiere, sau cel puţin aşa am văzut noi în arhipelagul Komodo. În afară de insula principală, toate celelalte sunt paradisuri pustii, cu plaje cu nisip alb, culmi înverzite şi apă turcoaz. Fiecare insulă are fie doar un hotel izolat cu câteva cabane rustice, fie este uitată parcă în mijlocul mării. În insula Bidadari (insula Îngerilor) am poposit în ultima zi. Eram doar noi, bancurile de peşti şi marea. Am înotat cu ei, am ascultat marea şi am plecat spre casă. Ne-am fi dorit să mai rămânem, însă ne vom întoarce cu siguranţă să explorăm alte paradisuri.