"Am venit pentru trei zile în România şi am rămas 7 ani." Cine este chef-ul cu experienţă Michelin, pasionat de sporturi extreme şi de tatuaje?
Vorbeşte despre coaste rupte şi pierderea conştiinţei cu lejeritatea cu care povestesc eu o plimbare în parc. Are tatuaje mari şi-i place joaca cu cuţitele, dar la nivel de stele Michelin. Ştie să meargă pe apă cu o viteză de 60-80 kilometri cu tălpile goale. "No pain, no gain" (fără durere nu există câştig - n.red.), spune Samuel le Torriellec, cheful, snowboarderul, surferul, wakeboarderul, dependentul de adrenalină, tatăl, călătorul.
 
„Lucram într-un restaurant cu o stea Michelin în Paris. Cunoşteam un chelner român care la rândul său avea un prieten care voia să-şi deschidă un restaurant. Am venit la invitaţia sa pentru trei zile în România şi am rămas 7 ani“, spune chef Samuel le Torriellec, cel care acum supervizează tot ce ţine de delectarea papilelor gustative din restaurantul L’Ate­lier, unitatea din cadrul boutique-hotelului de cinci stele bucureştean Epoque.

Printre restaurantele în care Samuel le Torriellec a învăţat meserie se numără La Tour d’Argent, Le Fouquet’s, Prunier (o stea Michelin), Café Vendôme, Hotel Meurice, restaurant La Maree, renumit pentru preparatele din peşte. 

„Motivul pentru care România nu are acum niciun restaurant cu o stea Michelin este faptul că nu aveţi şcoli dedicate acestui domeniu. Dacă vrei să ai o stea, atunci faci asta o viaţă întreagă, nu cinci ani pentru că deodată gastronomia a ajuns la modă. Show-uile TV nu sunt realitatea. Toţi vor să fie bucătari, dar în Franţa în astfel de emisiuni chiar vin cei mai buni chefi. Când mă uitam la televizor şi unul dintre ei vorbea, chiar şi eu simţeam stresul.“

Spune că lucrul într-un restaurant cu stele Michelin se aseamănă îngrijorător de mult cu munca într-o unitate militară. Nu ai voie să greşeşti.

„Ţin minte că odată cheful mi-a zis să nu ard laptele, iar eu exact asta am făcut. Mă trezeam noaptea şi aveam coşmaruri din cauza acestei amintiri.“

A început să gătească de la 16 ani, dar iniţial şi-a dorit să fie măcelar. A fost inspirat însă de bunicul său şi aşa a prins dragul de bucătărie, de joaca cu aromele. Normandia, locul în care Samuel le Torriellec s-a născut a jucat şi ea un rol în jocul seducţiei culinare. 

„Am făcut şcoala de bucătari, de ospătari, de patiseri, am învăţat catering.“ Dar înainte de şcoală au fost călătoriile. Goana dintr-un loc în altul s-a făcut şi pentru căutarea aromei perfecte, dar şi datorită unei alte „dependenţe.“  „Tata a lucrat în armată aşa că ne mutam cam din cinci în cinci ani. Am stat în Tahiti, dar am ajuns şi în Italia, Spania, Thailanda, SUA, Anglia atât datorită slujbei mele, dar şi datorită sporturilor pe care le practic. Oriunde mă duc, caut două lucruri: mâncarea bună şi sportul.“

Samuel le Torriellec nu face însă orice sport. Face genul de sport care se potriveşte bine cu un tăiş ascuţit de cuţit. Dacă nu esţi atent, te tai. Rău.

„Practic snowboard-ul, dar în Româ­nia nu sunt condiţii suficient de extreme.

Mai practic wakeboard-ul (un fel de snowboard pe apă - n.red.). Un val de un metru te poate ridica la o înălţime de patru metri. Până acum am fost de patru ori în spital, am avut coaste rupte, răni la faţă. Impactul cu apa la o astfel de viteză şi la un salt de câţiva metri este la fel de dur ca impactul cu cimentul. Uneori poţi să fi făcut knockout. Sufăr pe moment, dar apoi vreau din nou. Abia atunci când începi să simţi stresul adrenalinei, abia atunci începi să împingi limitele. No pain, no gain“, spune relaxat Samuel le Torriellec.

De parcă nu ar fi fost de ajuns, cheful de la L’Atelier mai are un sport preferat.

„Mai fac acest sport (wakeboard ñ n.red.), dar în picioarele goale, cu tălpile direct pe apă. Este cea mai tare senzaţie, dar care te obligă la perfecţiune. Nu ai voie să faci nicio greşeală mai ales că mergi cu 60-80 de kilometri pe oră. Începi mai întâi pe burtă, aşa că dacă nu ai un abdomen bine lucrat, nu ai cum să faci asta. Mai merg cu motocicleta şi fac mountain biking.“

Dependenţa de adrenalină îl duce prin mai toate colţurile lumii în căutarea valului perfect, a luciului de apă ideal sau a celei mai fine zăpezi.

„Pentru snowboarding merg în Franţa, Austria şi SUA. Pentru wakeboard merg în Turcia şi SUA. În Antalia condiţiile sunt perfecte, iar în California sunt şcolile care te învaţă acest sport. Pentru surf revin în Tahiti în căutarea valurilor perfecte. Acolo surful este pur şi simplu un stil de viaţă. Dimineaţa te duci la şcoală, iar apoi toată după amiaza eşti pe coama valului.“

Uneori, în călătoriile sale mai are o companie tare plăcută.

„La 18 ani mi-am făcut primul tatuaj şi acesta a devenit un stil de viaţă. Pentru surf îmi place să merg în Malaiezia sau în Tahiti şi-mi place să merg singur sau cu fiica mea. Îmi place să fiu eu şi placa şi în rest lumea poate să se oprească. Chiar dacă merg în vacanţă trei zile îmi place să mănânc de unde mănâncă şi localnicii. Mi s-a înâmplat să ajung chiar să lucrez în bucătăria unui restaurant, să-i mai ajut la una-alta.

Spune că dependenţa de adrenalină şi căutarea aromelor perfecte fac casă bună. 

„În sport îţi împingi limitele, dar şi în bucătărie lucrurile stau la fel. Trebuie să fii perfect mereu. Dacă ai tehnica bună, atunci poţi să faci ce vrei.“

Îi plac totuşi aromele locale şi îşi menţine o oarecare distanţă faţă de experimente precum  gastronomia moleculară sau curente de genul raw-vegan.

„În Franţa noul curent se numeşte fooding şi este un val de mici restaurante, care nu sunt foarte scumpe, dar care propun o experienţă culinară deosebită. În România nu sunt atât de mulţi chefi buni. Oamenii vor să facă mai ales ce văd afară, dar eu stau şi mă întreb de ce să nu faci ceva cu bucătăria de aici?“

În cei 7 ani de zile de când este aici spune că a observat câteva schimbări în cerinţele consumatorului român.

„Dacă am remarcat ceva de la sosirea mea în România este faptul că românii au renunţat la a mai mânca friptură de vită bine făcută. Eu unul nu gătesc bine făcut. Mai bine mănânci ceafă de porc. Problema este ca publicul trebuie educat, trebuie să-i arăţi, trebuie să aibă încredere în tine.“

Dacă ar fi să aleagă un fel preferat de mâncare, acesta ar fi un desert, mille-feuille. Apoi vine o mâncare pe care o făcea mama lui.

„Ţin minte că mama făcea un fel de ciulama, iar apoi punea vasul pe mijloc. Îmi place mult acestă idee, de a te reuni în jurul mâncării, de a o împărţi cu cei dragi.“

Deşi pare într-un du-te vino permanent, Samuel le Torriellec nu are gânduri de plecare definitivă.

„Cred că o să mai stau pe aici, prin România. M-am obişnuit.“

Asta până când începe noul sezon de surf iar chemarea valului perfect va deveni imposibil de refuzat. Exact ca un mille-feuille făcut la perfecţiune. Cu stele Michelin pe deasupra.